Nu m-am asteptat ca sambata seara, in mijlocul Muzeului National de Arta sa-l intalnesc pe Petrarca... Unul dintre sonetele acestuia statea, luminat difuz, langa un tablou(furata de vocea ce imi recita dulce, am privit opera fara sa acord atentie perioadei sau pictorului, daca stau si ma gandesc bine, nici macar subiectul tabloului nu cred ca il mai stiu). Versurile acelea mi-au fermecat simtirea si niciodata nu mi s-au parut mai scurte cele 5 minute in care am stat si am ascultat, pierduta...:
"Amor m-a pus ca ţintă demult săgeţii sale;
Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt
Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt...
Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.
Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,
Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în astă nefericită stare.
Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;
Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă."
Traducere: Lascar Sebastian
Texte culese din Francesco Petrarca, "Sonete", ed.Tineretului, Bucuresti, 1959
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu