Vis de iarna in prag de vara

Ai avut vreodata sentimentul ca este cineva in necunoscutul acestei lumi care te asteapta? Ai simtit, privind pe fereastra, cu barbia in mana, intr-o zi ploioasa, ca este cineva care face exact acelasi lucru ca si tine, si gandurile voastre se intalnesc si se imbratiseaza in intersectia dragostei? Te-ai intrebat de ce desenezi mereu in aburul geamului, casute cu horn fumegand?

Iti marturisesc ca eu am avut intotdeauna un vis… am visat la o camera albastra, cu soba fierbinte, cu licariri fantastice pe pereti, fotoliu adanc langa usita ei si pat mare alaturi. Eu, citind, in dogoarea focului din soba, cu salul catifelat aruncat neglijent pe umeri si pahar inalt cu lapte aburind pe masuta… el, in pat, privindu-ma. Afara, troiene…le privesc prin geamul pe care gerul a desenat flori de crin.

E momentul meu preferat al zilei: amurgul. Perioada de trecere de la cotidianul, ca o inchisoare, al zilei, la evadarea in somn, in vis. Nu am nevoie de lumina ca sa il privesc. Ii simt privirea in semiobscuritatea camerei si ii ghicesc conturul zambetului. Se aude ninsoarea care a inceput domol, pe fundal de clinchet de clopotei si voci indepartate de copii…

Pe melodia iernii, ma trezesc si privesc in jur. Cartea mi-a alunecat din poala, a cazut fara zgomot pe podea si a ramas deschisa, versurile privindu-ma acuzator:

“Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.”

PS: George Bacovia, “Decembre”

Sa cazi in cer

Ieseam din Carturesti dupa o ora petrecuta intr-o atmosfera linistita, cu muzica relaxanta si sunet de carti rasfoite fara graba, cand, in fata cladirii, observ un barbat intins pe iarba, sub un copac inverzit. Statea cu mainile sub cap, privind cerul si stralucirea soarelui printre ramurile in care se juca un vant rebel.

Nu a zabovit mult…s-a ridicat si a intrat in Carturesti si atunci mi-am dat seama ca era de al locului.

Mi-am amintit brusc o seara incredibila din viata mea, una pe care nu o voi uita niciodata, chiar daca s-a intamplat acum 11 ani.
Imagineaza-ti cea mai senina noapte cu luna plina, cer batut in stele, miros de fan proaspat cosit si cantecul de dor al greierilor. Tu si el intinsi in iarba, in camp deschis... Nu spuneti nimic, doar priviti ploaia de stele…atat de intens incat aveti senzatia ca veti „cadea in cer” (asa, ca fluturele care a visat acelasi lucru:” un pappillon, tomber en ciel il veut”). Va ia cu o ameteala placuta, ca dupa o cupa de sampanie bauta pe stomacul gol… Va luati de mana, in intunericul noptii si va impreunati degetele, nimic mai mult.

Ramai asa, sedat de imaginea asta, si ziua de luni ti se va parea un pic mai placuta…

Amor m-a pus ca tinta demult sagetii sale

Nu m-am asteptat ca sambata seara, in mijlocul Muzeului National de Arta sa-l intalnesc pe Petrarca... Unul dintre sonetele acestuia statea, luminat difuz, langa un tablou(furata de vocea ce imi recita dulce, am privit opera fara sa acord atentie perioadei sau pictorului, daca stau si ma gandesc bine, nici macar subiectul tabloului nu cred ca il mai stiu). Versurile acelea mi-au fermecat simtirea si niciodata nu mi s-au parut mai scurte cele 5 minute in care am stat si am ascultat, pierduta...:

"Amor m-a pus ca ţintă demult săgeţii sale;
Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt
Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt...
Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,
Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în astă nefericită stare.

Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;
Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.

Iar îngerescul cântec şi dulcile-ţi cuvinte
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă."


Traducere: Lascar Sebastian
Texte culese din Francesco Petrarca, "Sonete", ed.Tineretului, Bucuresti, 1959